Trupa britanică Radiohead, înfiinţată în 1985, reuşeşte să îmbine echilibrat rockul alternativ cu elemente electronice, de multe ori depăşind graniţele concepţiei artistice comune şi a gradului de complexitate tehnică. Radiohead au dovedit acest lucru de nenumărate ori, albumele “Kid A” şi “Amnesiac” fiind cele mai bune exemple al acestui apogeu artistic.

Noul album, “A moon shaped pool”, ocupă al nouălea loc în discografia trupei şi propune un nou sound, care pleacă însă de la originile trupei, majoritatea compoziţiilor fiind scrise şi interpretate live de-a lungul anilor, în paralel cu înregistrarea unor albume care au definit stilul unic al Radiohead.

“A moon shaped pool” nu se bucură de o abordare atât de expansivă ca pe albumul “Ok computer” din 1997 şi nici nu se vrea a fi cel mai experimental album al trupei precum este “Kid A”, unde Radiohead a îmbinat muzica electronică cu muzica clasică a secolului XX şi jazz-ul. Dacă “Kid A” şi “Amnesiac” erau definite de muzica electronică, “A moon shaped pool” este definit de aranjamentele orchestrale şi se prezintă sub forma unui material predominant unplugged, pentru care Radiohead colaborează cu London Contemporary Orchestra, pe noul album făcându-şi simţite prezenţa pasaje instrumentale cu corzi, acompaniate de voci feminine de cor.

Albumul debutează cu un sound dinamic şi săltăreţ ce împreună cu falsetul produs de Thom Yorke pe melodia “Burn the Witch” nu fac decât să aducă melodia mai aproape de soundul original Radiohead. De altfel, acest lucru este întărit de faptul că Radiohead au lucrat la piesă în timpul sesiunilor de înregistrări pentru albumele “Kid A”, “Hail to the Thief”(2003) şi “In Rainbows”(2007). Jocul de note pe corzi creat de Jonny Greenwood revoluţionează starea de nelinişte, amplificând anxietatea şi transformând orchestra într-un tablou mareţ al furiei. Această imagine este completată de versurile cântate de Thom Yorke: “Este un atac de panică ce planează” – “This is a low-flying panic attack”.

A doua melodie de pe album, “Daydreaming”, face trecerea de la starea de nelinişte provocată de atacul de panică iminent la o stare de visare indusă de acustica armonioasă a clapelor de pian. Thom Yorke ne vorbeşte despre condiţia de visător: “Dreamers They never learn/ They never learn/ Beyond the point/ Of no return/ Of no return” şi despre cum aceasta nu poate fi influenţată de nici unul dintre noi: “This goes/ Beyond me/ Beyond you”, tot ce putem face în această privinţă fiind să le stăm la dispoziţie: “We are/ Just happy to serve/ Just happy to serve You”. “Decks Dark”  prelungeşte starea de visare, continuă într-o manieră liberă, relaxată, însă optimismul debordant al melodiei “Daydreaming” se transformă aici în sentimente sfâşietoare asemenea celor resimţite după o puternică traumă. Thom York începe acest proces tranzitoriu prin versurile “But it was just a laugh, just a lie/ Just a laugh, just a laugh”, doar pentru a-l  încheia în aceeaşi notă dulce-amăruie: “Sweet darling/ Sweet time/ Sweet dark”.

Melodia folk “Desert Island Disk” vine îmbrăcată sub forma unei revelații a realității sacre , “Born of a light” – născută din lumină: “Printr-o uşa deschisă/De cealaltă parte a unei străzi/Intr-o alta viaţă/Şi privindu-mi reflecţia în oglindă/Aprinzând o lumină/ Una pe care nu o ştiam/Mă simt cu adevarat în viaţă/Cu adevarat liber” – “Through an open doorway/ Across a street/ To another life/ And catching my reflection in a window/ Switching on a light/ One I didn’t know/ Totally alive/ Totally released”.

“Full Stop” asimilează elemente electronice timp de 6 minute, iar versurile sunt încărcate de gânduri negre şi griji. Juxtapunerea versurilor “Toate momentele frumoase” –  “All the good times”cu “Adevărul care te va răscoli” – “Truh will mess you up” sugerează faptul că naratorul (Tom Yorke) trebuie să se împace cu gândul că mai degrabă ar trăi în trecut cu minciuna, decât să cunoască adevărul şi să fie nevoit să continue în nefericire. Chiar şi fiorul demonic creat de sintetizator care parcurge piesa precum un vizitator, denotă mai degrabă o negură temporară decât un spirit încătuşat.

Johnny Greenwood, care este cunoscut pentru realizarea de coloane sonore, îşi pune amprenta asupra melodiei “Glass Eyes”, creând o introducere clasic-modernistă compusă din acorduri de pian pătrunzătoare şi acorduri line de vioară. Piesa este ca un flux sanguin creat de corzi care se îndreaptă direct către inimă. Deşi piesa este cea mai scurtă de pe album, întinzându-se pe durata a numai 3 minute, reuşeşte să proiecteze imaginea umanităţii în ceva rece şi inert: “Un loc înfricoşător/ Unde feţele lor sunt gri” – “A frightening place/ Their faces are concrete grey”.

Melodia “The Numbers”, un fel de mixtură folk-jazz, este străpunsă de voci fantomatice create de vocalistul Thom Jorke ce te poartă printr o transă cosmică. Vocea lui Yorke pe melodia “Identikit” este segmentată şi variată, cântând despre inimile frânte şi conturând o atmosferă mohorâtă care contrastează cu sunetul basului, al tobelor şi al chitării sacadate care răbufneşte într-un ritm galopant oferind piesei o aură straniu de pozitivă.

Pe melodia “Present Tense” falsetul lui Tom Yorke, o voce angelică, se suprapune peste chitara acustică în stil bossa nova pentru a trasmite un mesaj încărcat de optimism. Astfel, durerea resimţită pe”Identikit” este înlăturată prin intermediul unui dans simbolic: ” This dance/ It’s like a weapon/ It’s like a weapon/ Of self defense”. Vocea lui Thom Yorke pe “Tinker Tailor Soldier Sailor Rich Man Poor Man Beggar Man Thief” oscilează între un cadru apropiat şi un cadru îndepărtat al vibratoului, iar percuţia capătă o influenţă electronică şi migrează ulterior către un sound acustic.

Ultima melodie de pe album, “True Love Waits” a fost scrisă asemeni melodiei “Burn the Witch”, înainte de înregistrarea albumului. “True Love Waits” datează din 1995 şi o versiune live a acesteia a fost înregistrată pe albumul “Might Be Wrong: Live Recordings” în 2001. Trupa a încercat să înregistreze melodia de nenumărate ori, dar nu a reuşit să găsească un aranjament intrumental satisfăcător. Dacă live Radiohead interpretau piesa având proiectate pe fundal acorduri de chitară acustică, pe album acestea au fost îndepărtate pentru a face loc unor clincheturi de pian.

“A moon shaped pool” este probabil epilogul discografic al trupei Radiohead şi chiar dacă acesta nu este ultimul pe care trupa îl oferă ascultătorilor, profesionalismul, tehnica, inspiraţia şi devotamentul creaţionist de care trupa dă dovadă şi de această dată fac ca acest album să se conformeze exigenţelor unui final glorios.