Lemmy Kilmister, David Bowie, Leonard Cohen sunt câteva nume după a căror dispariție din sfera muzicii s-a așternut un val de umbră și respirația a sute de milioane de fani s-a oprit. Pentru a continua în aceeași notă sumbră voi cita o strofă din melodia „A Fool such I” scrisă de Bob Dylan care mi s-a părut reprezentativă pentru inimile îndoliate ale ascultătorilor:

„Now and then there’s a fool such as I
Pardon me if I’m sentimental, came to say goodbye
Don’t be angry, don’t be angry with me, should I cry
When you are gone, I will dream a little dream as years go by
Now and then there is a fool, a fool such as I.”

Poate că Bob Dylan a reușit să creeze cu această melodie atmosfera demnă de un rămas bun, dar tot el a resuscitat scena muzicală cu ocazia primirii premiul Nobel pentru literatură. Recunoașterea versurilor lui Dylan la un asemenea nivel reprezintă o mare onoare pentru industria muzicală, poate o nouă oportunitate menită să propulseze muzica pe aceeași treaptă cu literatura.

Mergem mai departe like a rolling stone

Acest fenomen are loc și într-un cadru mai restrâns, putându-se remarca cu ușurință interesului tot mai crescut al publicului român pentru noutate, underground și pentru genuri mai greu accesibile. Există o greutate și o reticență în a asculta și a înțelege genuri mai complexe și aici voi face referire cu precădere la metalul progresiv. După o mare înșelare a așteptărilor, când în 2014 la concertul Dream Theater de la Romexpo s-au prezentat o mână de oameni care abia ocupau un sfert din locul destinat concertului, încep să apară semne care aduc cu ele speranțe noi și promisiunea că progresivul s-a strecurat în inimile multora dintre noi. Pentru a întări această afirmație pot menționa anunțurile făcute de Rockstadt Extreme Fest din care aflăm că în vara aceasta vor urca pe scenă nume mari din zona progresivului și anume Opeth și Leprous, asta după ce ne-au trecut pragul recent Tesseract, Borknagar, Ihsahn și Katatonia. Pe lângă numărul mare de trupe care vin să concerteze tot mai des în țară, am început să observ și scrieri recente: un articol apărut în primăvară în revista Sunete despre Piotr Kozieradzki (Riverside) și o recenzie scrisă de Andrei Zbîrnea pentru Observator Cultural intitulată „Pe pantele abrupte ale rockului progresiv”.

Această deschidere către nou este adoptată și de formații care încep să îmbrățișeze progresivul ca gen secundar pe lângă stilul care le-au consacrat. Observăm trupe ca Avenged Sevenfold care adoptă influențe progresive pe noul album „The Stage”, Insomnium care au creat albumul „Winter’s gate” sub forma unei singure melodii cu o durată de 40:02 și melodii cu tentă progresivă cântate de Iron Maiden („Empire of the clouds”) și Ghost („Ghuleh / Zombie Queen”).

Batem la porțile iernii – Winter’s Gate

După ce i-am văzut pe Insomnium la Rockstadt Extreme Fest anul acesta unde au făcut un spectacol remarcabil și am ascultat cu mare interes și ultimul album, „Shadows of the Dying Sun”, nu credeam că ar mai putea surprinde cu ceva nou care să depășească aceste două experiențe. Când am citit că urmează să lanseze un material discografic care se dorea a fi unul conceptual ce promitea să surclaseze „Shadows of the Dying Sun”  m-am entuziasmat foarte tare și așteptam cu nerăbdare ceea ce avea să fie cel mai bun album death metal melodic al anului.

Albumul pe care Insomnium voiau să-l lanseze se dorea a fi pe lângă unul specific formațiilor de death metal melodic, plin de melancolie și tristețe cu muzică unic construită, pe alocuri rece într-un fel în care numai finlandezii o pot crea, și un album de concept care să se învârtă în jurul unei scurte povestiri numită „Talven portti” („Winter’s Gate”) și scrisă de vocalistul și basistul trupei, Niilo Sevänen. Mai mult, ei au decis să facă o epopee muzicală, construind albumul sub forma unei singure melodii cu o durată de 40:02. Din păcate, membrii trupei au fost nevoiți să împartă albumul în 6 acte, exact ca o piesă de teatru, pentru a putea fi accesate de pe diferite streamuri online.

. I. Slaughter Moon

„Slaughter Moon” deschide albumul cu un pasaj de clape ce induce ascultătorul într-o stare de visare și contemplare. Aș putea asemăna sound-ul melodiei cu „Aurora Boreali” a trupei de black metal atmosferic „Wonders Of Nature”, deși între ele este un contrast puternic. Versurile melodiei „Slaughter Moon” descriu o noapte adâncă stăpânită de întuneric : „The time of slaughter moon/ Sunless, stareless ways”, imagine ce nu se aseamănă deloc cu cerul acoperit de lumina colorată și jucăușă a aurorei boreale.

. II. The Golden Wolf

În al doilea act putem auzi un pasaj de death metal progresiv parcă rupt de pe albumele mai îndepărtate ale trupei Opeth și remarca astfel trecerea de la death metal la fragmente calme și chiar părți acustice și prezența a doua voci, una profundă ce vrea să exprime un sfârșit iminent și una clară, desăvârșită.

. III. At the Gates of Winter

Începutul melodiei „At the Gates of Winter” adaugă nuanțe de post-rock acestui poem epic și amintește de albumul „Avoid the light” de la Long Distance Calling, iar finalul ne surprinde cu o chitară în forță marca Insomnium. Actul al treilea spune pe larg povestea albumului. Vikingii avizi după comori și obiecte de preț se decid să plece în căutarea unei insule în pofida apropierii furtunii iernatice. Sosind pe insulă ei găsesc sate părăsite în mijlocul unui munte uriaș  și o poartă măreață înăuntru, care se deschide pe măsură ce iarnă îi ajunge din urmă.

. IV. The Gate Opens

În actul patru iarna își face simțită prezența și blestemul se produce la poarta muntelui, prin poartă putând fi auzit un doom/death metal cu un tempo-ul scăzut și o voce pătrunzătoare asemănătoare cu cea a vocalistului formației Amon Amarth, Johan Hegg.

. V. The Final Stand

În „The Final Stand” vikingii din poveste sunt devorați de creaturile iernii care au scăpat prin poartă, această imagine fiind potrivit construită pentru și mai mult black metal ce stă adânc impregnat în melodie.

. VI. Into the Sleep

Somnul pare să fie un laitmotiv prezent în versurile trupei, melodiilor „While We Sleep” și „At the Gates of Sleep” adăugându-li-se „Into the Sleep” doar pentru a închide cercul. Piesa de teatru se sfârșește cu solouri de chitară acustică care îți taie respirația și o claviatură care se pierde treptat în depărtare, lăsând vântul să fredoneze timid un cântec :”Sing a silent song to me/ Sing of hope and sing of sleep”.

Am ascultat de-a lungul timpului albume conceptuale de-a dreptul fascinante, dar muzica este într-o continuă evoluție iar acest tip de materiale continuă să apară tot mai des, fenomen ce mă face să fiu mereu în căutarea unor noi albume care să se diferențieze de restul. Din fericire, Insomnium au reușit să creeze un album captivant, transformațional și complet, care cu greu poate fi asemănat și comparat. Singurul album care s-ar putea ridica la înălțimea „Winter’s Gate” consider că ar fi „Time I” de la Wintersun, cele două materiale discografice având un grad ridicat de complexitate, adoptând genul death metal melodic cu influențe progresive și invitând ascultătorul într-un univers rece, dominat de frig și îmbrăcat în întuneric care induc o stare de spirit apăsătoare și crează o atmosferă plină de tristețe și melancolie specifice tărâmurilor finlandeze.