Acum nu mult timp stăteam cu tata acasă pe balconul apartamentului și urmăream pe un ecran micuț, alb-negru al unui televizor de voiaj cu antenă, concursul Eurovision. Mă fascina acest tip de emisiune prin modul în care transpunea un act muzical într-unul de entertaining, dar și faptul că formația ABBA devenise cunoscută prin intermediul acestuia. Această impresie îmi era amplificată și de universul muzical creat în jurul meu, cu tata care asculta mereu  muzică clasică, mai puțin la sărbători și la zile de naștere când în casă se auzea Queen, ABBA, Gipsy King și Julio Iglesias, și cu invazia de trupe românești de muzică pop/electro de la începutul anilor 2000. Pe măsură ce am crescut și spațiul meu muzical a suferit o incredibilă expansiune,  modul în care văd Eurovisionul astăzi s-a schimbat de asemenea. Mai exact, cred că Eurovision România este un concurs care se află într-o continuă goană după audiență, în căutare de muzică comercială și care ignoră piesele ce denotă o sensibilitatea artistică și calitativă evidentă. Astfel, anul acesta am descoperit două formații, Hteththemeth și Lion’s Roar, al căror act muzical se plasează într-o zonă apropiată muzicii rock-metal care face cinste oricărui iubitor de muzică. Acestea au fost descalificate pe motiv că nu corespund standardelor compoziționale stabilite de organizatori. Hteththemeth este o trupă nonconformistă care abordează un gen experimental, integrând în muzica metal elemente de ambient și influențe de black, dar și elemente de blues și bossa nova. Melodia “My Fantasy empire”, cu care au concurat Hteththemeth la Eurovision, păstrează stilul caracteristic al trupei dar se joacă și cu elemente electronice. În ceea ce privește Lion’s Roar, este o trupă de metal simfonic la început de drum care promite să îmbogățească scena artistică muzicală autohtonă cu originalitate. Balada “I Set You Free” pe care a mizat trupa când a intrat in competiție, se remarcă prin sunetul catchy de clape și prin vocea puternică a solistului Liviu Sorescu. Desigur, melodia nu se bucură de complexitate și de un sound foarte heavy, dar mă duce ușor cu gândul la Nightwish și la faptul că formația s-a făcut cunoscută prin același mod.

Nostalgia – un “mijloc de transport al spiritului”

Nightwish au participat la Eurovision-ul finlandez în 2000 cu piesa Sleepwalker și nu a ajuns să-și reprezinte țara în finală. Cu toate acestea, s-au remarcat prin creativitate și complexitate, cunoscând un real succes ulterior pe plan mondial. Cel mai mult la Nightwish am iubit vocea primei vocaliste, Tarja Turunen, apoi ingeniozitatea aranjamentelor pe clape, momentele unde chitara bass era scoasă în evidență, pasajele de pedală dublă, și nu în cele din urmă riff-urile și solourile realizate de Emppu Vuorinen. Cu timpul, sound-ul trupei a suferit transformări și se poate remarca, în primul rând, că riffurile antrenante și variate de pe primele albume (piesă de referință: „Beauty and the Beast”) au lasat locul unora mai distorsionate cu un sound mai heavy, lipsind însă la acest capitol creativitatea și inovația cu care am fost obișnuiți pe albumele „Century Child” si  „Wishmaster”. Thomas Holopainen a mascat aceste sincope melodice ale riff-urilor printr-o infuziune suplimentară de muzicalitate atmosferică oferită de tehnica sympho- claviaturală (melodie de referință: “Ghost Love Score”). Apoi pasajele de pedală dublă prezente și pe albumul „Once” (piesă de referință: “Romanticide”) nu s-au mai regăsit nici ele pe materialele discografice marca Nightwish. A urmat o perioadă mai puțin fastă a trupei, marcată de integrarea solistei Annette Olzon, pentru ca mai apoi formația să-și regăsească în anul 2012 echilibrul și virtuozitatea vocală alături de Floor Jansen. După lansarea albumului „Endless Forms Most Beautiful” și un turneu spectaculos în care am reușit să-i văd și eu pe scenă, Nightwish anunță că fac o pauză anul acesta. Din fericire pentru iubitorii de muzică metal, Nightwish compensează deja această absență prin lansarea DVD-ului Vehicle Of Spirit, iar anul 2017 se anunță a fi și el destul de promițător  în ce privește pregătirea de noi materiale discografice ale unor trupe nu mai puțin apreciate decât această formție. Printre cele mult așteptate de mine se numără Wolfheart –Tyhjyys, Mastodon –Emperor Of Sand, Dragonforce –Reaching Into Infinity, iar din cele deja apărute pot enumera: The Flight Of Sleipnir –Skadi, Soen –Lykaia, Pain Of Salvation –In The Passing Light Of Day, Sepultura –Machine Messiah și Grave Digger –Healed By Metal.

Luciditatea – Soen într-o cameră mov

Conexiunea care se realizează între un ascultător și un artist sau o trupă pe care o audiază pentru prima oară variază de la un caz la altul. Spre exemplu, atunci când am ascultat Nightwish în premieră nu am reușit să rezonez cu genul abordat, ci doar să mă limitez la savuratul baladelor, însă la prima audiție Soen am devenit dornică să ascult mai multe melodii cuprinse în repertoriul acestora. Soen, trupă de metal progresiv, a reușit să mă cucerească cu albumul lansat în 2012, „Cognitive”, melodia „Fraccions” fiind cea care m-a convins să revin asupra lui. În timp ce acest material denotă lupta cu limitările moderne ale genului, ultima lor ofertă, „Lykaia” este o afirmare puternică care cu siguranță m-a făcut curioasă și nerăbdătoare să observ cum evoluează formația. Dacă pe „Cognitive” se poate remarca o instrumentație fulgerătoare care aduce cu sound-ul Tool, „Lykaia” este un material mai sensibil, care țintește spre crearea unei atmosfere calde. Acest album preia elemente de la trupa Opeth, iar influențele sunt mai mult decât evidente, dar cu toate acestea, Soen delectează ascultătorul cu momente interpretative unice, ce abundă de originalitate. Acest lucru mă face să-mi doresc să-i aud pe Soen cum se îndreaptă mai mult spre acel ceva care-i face speciali, vocile triumfătoare și sound-ul armonios care merg direct la inima, mai degrabă decât pasajele instrumentale care se uita ușor și care definesc materialul discografic. Astfel, deși se observă clar că se fac progrese în ceea ce privește compoziția, membrii formației nu au încă abilitatea de a capta atenția ascultătorului pentru un timp îndelungat și cad în monotonie. În final, rămâne o singură întrebare: „Este loc de îmbunătățire?”.

Imagini pentru soen lykaia

Turbulența – Ritual pe Muntele Lykaion

La o primă impresie, numele formației alături de cel al albumului și de artwork creează un tot unitar intrigant, învăluit în mister. Lykaia reprezintă în cultura păgână numele unui festival ce cuprinde un ritual pe muntele Lykaion. De asemenea, se face referire la „muntele lup” și pe coperta albumului unde este schițată cu galben imaginea unui lup. Albumul explorează întunericul cu ajutorul sunetelor ridicate, vocilor guturale și versurilor ce exprimă gânduri încărcate emoțional. Fiecare piesă are propria poveste de construire a crescendourilor detaliate cu subtilități rafinate și imagistică, iar acestea coabitează pentru a completa imaginea de amsamblu. De la înaltele, solemnele altitudini ale piesei “Sectarian” la profunzimile tulburi și pline de riff-uri ale piesei “Opal”, albumul se dovedește o lucrare solidă și inspirată.

„Lykaia” debutează cu un riff dezordonat, integrat în piesa Sectarian, și se continuă fin cu un sentiment sonic care rezonează cu albumul „Tellurian”. Versurile descriu ritualul început pe muntele Lykaion și indică o putere de necontrolat a protagonistului: „Eradicate all life/ The ones I touch the earth will swallow/ I bless them with demise”. Printre liniile de bass difuze ale “Orison” se strecoară versul „Wash off your sins” care reliefează caracterul izbăvitor al ritualului. Cuvinte precum: cruce, sacrificiu, viață eternă, sfârșit, iertare, păcate, evidențiate de riff-urile care cochetează cu jazz-ul, reușesc să prevestească apocalipsa. „Lucidity” descrie starea de visare în care se află protagonistul, efectul eliberator și catartic al acesteia nu-i afectează luciditatea, dar contribuie la pacea sufletească și împăcarea cu sfârșitul iminent „Let the journey end and ties you to stay”. Acesta iese din camera mov și pășește pe pajiștea pavată cu „Opal”, o pajiște bogată în riff-uri, cu o voce explozivă asemenea minelor de teren. În opinia mea, este cea mai intensă piesă, transmițând un mesaj foarte clar: „The mind is there but the soul is absent”. Universul colorat care se expandează în „Lucidity”, conturează nuanțe psihedelice și pe „Jinn”. Piesa este caracterizată de influențe orientale și amintește prin versul „Forty days and forty nights” de antologiile de povești care își au originea în vechea Arabie și Yemen, India antică, Asia Minor, vechea Persie. Elementele arabice par să fie un „must have” pentru albumele noi apărute, acestea au fost preluate și de Opeth pe melodia „The Seventh Sojourn”, de pe albumul „Sorceress”. „Sister” și „Stray” nu ies foarte mult în evidență, dar vin în completarea imaginii albumului. „Paragon” este cea mai fidelă progresivului anilor ’70, solo-ul floydian făcând și mai posibilă această apropiere. Această melodie continuă ritualul de pe Likayon cu întrebări pe care personajul le adresează zeilor: „We were searching the beneath the grounds/ But the seed of life was never found/ Endless times of digging in the/ Will we ever find a peaceful life?/ Will we ever leave the ghost behind?/ Would make it easy in the end?”. Comunicarea cu divinitatea se realizează pe „God’s Acre”, o călătorie dinamică de 8 minute reprezentată de părți culminante de muzică heavy bine delimitate de pasaje delicate și calme. Contrastul creat scoate în evidență tot ce e mai bun la Soen.

În concluzie, Soen a crescut mult iar al treilea album al lor o dovedește. Formație merită ascultată și văzută live, dar, ca orice trupă cu muzicieni buni și cu mult potențial, are nevoie de timp pentru a evolua și a ajunge la performanța unor trupe de metal progresiv printre care se numără Dream Theater, Opeth, Tool, Porcupine Tree și Devin Townsend.