Mulți vor spune că nu fac parte din generația celor care stăteau ascunși cu radioul la ureche pentru a asculta Radio Europa Liberă, nici din generația celor care își împrumutau discuri de pick-up sau a celor care cumpărau pe sub mână casete înregistrate. Tot aceia vor spune că nu știu ce e muzica și că nu-mi pot declara pasiunea pentru că nu am simțit asemenea lor, pentru că nu am trăit acele vremuri. Tot aceia au dreptate doar pe jumătate întrucât m-am născut în era CD-ului și am crescut în cea a vitezei, lucrez într-un mediu care-mi oferă acces la noutăți, iar eu sunt mereu curioasă să descopăr elementele inovative și moderne ale muzicii. Momentan sunt îndrăgostită de rock-ul și metalul progresiv și de post-metal, dar caut mereu să ies din aria mea de confort. De exemplu, zilele trecute am descoperit avant-garde metal. Nu făceam cunoștință pentru prima oară cu el, ci doar cu denumirea sa oficială care s-a dovedit a fi o variantă mai pretențioasă pentru metal experimental. De asemenea, am trecut ușor prin istoria sa și am aflat că trupa Celtic Frost cu albumul “Into the pandemonium”, care reprezintă un amestec între industrial, muzică clasică, rock gotic și doom metal, reușește să fie printre primele trupe de metal extrem care îmbină atâtea stiluri sub pălăria avant-garde-ului. Pe lângă originile sale întâlnite în black metal, consider că avant-garde-ul își are rădăcinile în progresivul anilor 70. Rush, King Crimson, Yes, Jethro Tull, Camel, Emerson Lake and Palmer, Genesis și Procol Harum sunt doar câteva exemple de trupe care au renunțat la cântecele scurte structurate după regula strofă, refren, strofă, refren și au pus bazele mișcării progresive ce avea să evolueze în avant-garde-ul de astăzi.

Timid, dar autohton

Pentru a ajunge la originile avant-garde-ului românesc trebuie să ne amintim de pașii timizi făcuți de rock-ul progresiv în anii ’70 și ’80 când își fac apariția albumul “Zalmoxe” al formției Sfinx, grupurile Progresiv Tm, Curtea Veche 43 și Phoenix cu cele trei albume: “Cei ce ne-au dat nume”, “Mugur de fluier”, “Cantafabule”. Numărul lor este extrem de mic și reflectă greutatea cu care s-a dezvoltat scena rock/metal autohtonă. Îmi exprimam în articolul trecut dezamăgirea față de concursul Eurovision, de faptul că Televiziunea Română preferă muzica comercială în defavoarea pieselor ce denotă o oarecare sensibilitate artistică și calitativă, deoarece aceasta este ceea ce vrea majoritatea publicului să audă, sporește audiența și profitul televiziunii. Dar TVR-ul nu a abordat dintotdeauna lucrurile astfel, a fost o vreme când rock-ul dar și metalul aveau locul lor pe sticlă. Cine își mai amintește de emisiunea “Întâlnirea de la miezul nopții” realizată de Petre Magdin în anii ’90, când trupe precum Serenity, Kratos, God, Abigail sau Taine cântau în platourile televiziunii? Emisiunea lui Magdin păstrează amintiri din istoria metal postdecembristă și reprezintă dovada promovării acestui gen de muzică și al formațiilor reprezentative din acea perioadă. Una dintre trupele care a intrat în istorie pentru aportul adus scenei metal este Taine care abordează un technical death metal. Aceasta a încurajat și alte trupe românești să adopte stiluri mai complexe și un exemplu ar fi Atys, o formație de black metal industrial/experimental formată în 1996. Puțin mai târziu, în 1999, ia ființă Hteththemeth, o trupă care avea să definească avant-garde-ul românesc. Din păcate, ultimele două trupe menționate nu s-au putut bucura de aceeași promovare ca cele de la începutul anilor ’90, ele pierzându-se în underground, un underground care a înghițit brutal toată scena metal românească din 2000 până astăzi.

Nonconformist

Hteththemeth este o trupă enigmatică atât prin stilul abordat, cât și prin povestea pe care o poartă cu ea și care este relatată pe ultimul material discografic “Best Worst Case Scenario”. Numele formației pleacă de la arhanghelul Adoriel care dorea ca omenirea să îmbrățișeze adorația ca formă de iubire absolută. Acesta realizează că oamenii nu sunt capabili să atingă perfecțiunea în iubire, că totul este destinat eșecului și decade de la statutul de arhanghel la demonul Hteththemeth care-și însușește un plan de distrugere a omenirii.

The Prophecy, melodia care deschide albumul este și cea care introduce ascultătorul în poveste, stabilind locul desfășurării ei cu ajutorul versului: “De fiecare dată când vreau să mă gândesc la ea, mă duc la fereastră și privesc Marea.” și al efectelor ce simulează șuierul brizei mării. De asemenea, acest motiv al mării este întâlnit frecvent pe tot parcursul albumului și ajută la instaurarea sentimentului de melancolie care continuă să fie prezent și în melodia post-progresivă “They Will Not Believe What I Will Say”. Sound-ul care pe mine mă duce cu gândul la formația rusă “The morningside” cu albumul “Yellow” explodează la sfârșitul piesei într-un death metal progresiv specific unei furtuni pe mare cu valuri învolburate și briză puternică. Această alternare între sentimentele calde și cele întunecate, pline de ură se regăsește și pe melodia “Light Lies”, unde auzim atât voci melodice executate de Lao Kreegan, cât și voci agresive specifice death metalului executate de Robert Cotoros. Vocile și versurile ajută la construirea ideii conform căreia iubirea adesea schimbă modul în care se manifestă o persoană, producând deseori daune ireversibile. Astfel, versurile “Strangers on their way,/ We combined the light.” pot fi identificate cu sintagma “Iubirea e oarbă”, descriind starea de confuzie prezentă la începutul oricărei relații. Incertitudinea se transformă în certitudine în versul “Strangers in the dark,/ We combine the hate” asemeni lui Adoriel când realizează că oamenii nu sunt capabili să ducă iubirea pe culmile absolutului și astfel ia forma lui Hteththemeth. Melodia “Light Truths” amintește de albumul Nuit Noir al trupei de post-rock Lost in Kiev, în special prin conversațiile pe care le au personajele, opiniile lor făcute public prin intermediul unui radiofon, gândurile înșirate, unele spuse cu voce tare, altele șoptite. Printre toate acestea, personajul nostru caută dezamăgit ieșirea: “Too much for me,/ I’m searching the Exit.” Acesta ajunge la un consens cu propria persoană acceptându-și soarta pe “Happy to be sad”. Melodia livrează un instrumental extrem de solid la care contribuie chitara progresivă foarte frumos pusă în evidență de influențele djent. “Happy to be sad” se termină cu note de bossa nova care sunt prezente și în începutul “The Romantic Side Of Paris”. Urmează o trecere neașteptată către hard rock-ul anilor ’70 care ne amintește de albumul Shades of Deep Purple al trupei Deep Purple. Această similitudine de stiluri dă naștere unui oximoron care ajunge să fie valabil atât pentru instrumentalul melodiei cât și pentru versurile acesteia. Parisul, care este perceput de către oameni ca un oraș al iubirii, este asociat aici cu sentimente de tristețe și singurătate: “I’m happy in my sadness,/ I’m walking in Paris!”. “Best Worst Case Scenario” și “Olga’s Little Secret” sunt două piese pline de teatralitate care pregătesc terenul pentru “You Are My Last Girlfriend” ce reușește să inglobeze o multitudine de sentimente în doar 4 minute de muzică. Este melodia mea preferată de pe acest material discografic și consider că este sufletul albumului întrucât mânia lui Adoriel rezultată din impotența sentimentală a oamenilor reușește să se dezlănțuie aici sub forma lui Hteththemeth. Începând cu piesa “The Calm Before The End” urmează să fim însoțiți de această prezență demonică, iar pe “I’m In Hate”, Hteththemeth declară faptul că este îndrăgostit de propria ură. Mai mult, pe “I Get And I Give But I Never Forget And I Never Forgive” avem ocazia să auzim din nou voci death metal și să trecem prin pasaje ușor excentrice care aduc cu piesa Deth Theme a trupei de death metal melodic Dethklok. Melodia se termină într-o notă calmă jazzy, iar vocile de death metal cu muzica jazz sunt alternate și pe “The Romantic Side Of Perish”. Piesele “The Romantic Side Of Perish” și “They Will Not Believe What I Have Done” se doresc a fi oglindiri ale titlurilor  “The Romantic Side Of Paris” respectiv “They Will Not Believe What I Will Say” și încearcă să stabilească o construcție estetică a albumului, un album conceptual cap coadă. “Epiclogue” încheie într-o notă confuză pentru mine, dar probabil că nu totul trebuie să fie descifrat de ascultător, poate acesta este și farmecul avant-garde-ului într-o ultimă instanță.

“Best Worst Case Scenario” este un album de concept foarte bine structurat care merită toată atenția publicului autohton și nu numai, iar Hteththemeth este o trupă de muzicieni talentați pe care eu îi consider pionieri ai genului avant-garde în România. Aceștia ar trebui să se bucure de o promovare intensă și de un număr de fani meritoriu care să ridice acest proiect deasupra underground-ului.

BACK.jpg