Colecționatul îți induce o stare de ritual. Pe mine cel puțin, faptul de a porni pick-up-ul, de a scoate vinilul din ambalaj și de a-l pregăti de audiție, și apoi de a muta acul pe pista nu știu care a discului, mă bucură și îmi dă un sentiment de calm.

CG: Știind că ești un împătimit al muzicii și un colecționar la fel de mare, ce părere ai despre piața de CD-uri/ viniluri de la noi? Sunt și colecționarii în creștere sau devin tot mai rari?

AZ: Nu știu ce să zic, poate fi o chestiune hipsterească treaba asta cu colecționarii de CD-uri și viniluri,  pentru că nu știu câți dintre noi au un auz atât de bun încât să distingă diferența dintre sunetul analogic și sunetul digital. Colecționatul îți induce o stare de ritual. Pe mine cel puțin faptul de a porni pick-up-ul, de a scoate vinilul din ambalaj și de a-l pregăti pentru audiție, și apoi de a muta acul pe pista nu știu care a discului, mă bucură și îmi dă un sentiment de calm. Dacă dai un dublu click în player-ul tău muzical, fie el BS-player, Winamp sau iTunes devine o chestie automată și nu mai apreciezi propriu-zis că asculți Devin Townsend sau Ricky Martin. Mai mult, dacă scoți acel disc din ambalaj poate mai arunci o privire și pe copertă, și pe artwork, te uiți la desenele alea faine, citești versurile. Eventual, te așezi pe podea și asculți muzica în timp ce discul se învârte, e un alt sentiment! CD-urile sunt undeva la jumătate între ascultatul pe laptop și ascultatul pe vinil.  Te obligă să scoți produsul în momentul când s-a terminat și să pui altul și atunci poți să arunci o privire pe versuri sau pe imaginile pe care le-a gândit artistul vizual al proiectului.

Atât timp cât nu avem raportate niște cifre, să știm câte CD-uri se vând e o chestiune de pasiune, de hobby. Faptul că există târguri de viniluri, de CD-uri, mă face să cred că ne îndreptăm spre nișare și asta poate să fie bine, pentru că astfel se adună oameni cu pasiuni comune și care își potențează pasiunile unii altora. Ajung să vorbească despre muzică, despre filme și cărți. Și treaba asta cu existența nișelor este mult mai bună decât un singur curent mainstream, în care să ne pierdem identitatea. E alternativa de care pomeneai la început.

CG: Vinilul a revenit în atenția iubitorilor de muzică, văd în rafturile magazinelor de muzică pickup-uri atât modele noi, cât și cu design vechi, văd chiar și casetofoane vintage. Ești de părere că este doar un trend trecător, un “moft” sau este ceva mai mult, cu implicare emoțională?

AZ: Uite, am citit un studiu de acum doi ani, cred că era Nielsen. Se pare că la nivel global, vânzările de viniluri le-au bătut pe cele de CD-uri. Nu mai rețin exact cifrele. Totuși, modele vin și trec, nu pot să fac o prognoză în direcția asta, dar cred că ideea de a colecționa, de a avea muzica în format fizic, te face să apreciezi mai mult munca artiștilor. Cartea în format fizic încă rezistă, ebook-ul e destul de puțin prezent în preferințele cititorilor români. Cred că observi și tu asta în muncă din librărie în fiecare zi. Scriitorii care își publică un roman, un volum de poezie sau o piesă de teatru, nu se raportează la vânzările de e-book-uri, ci la vânzările de cărți fizice. Ar mai fi ceva de adăugat aici. Mircea Cărtărescu spunea la un târg de carte de la Cluj, de  anul trecut, că în România sunt 20-25.000 de oameni, care citesc noile apariții de la editurile importante. Aici fiecare poate veni cu propria analiză.

CG: Se pare că mi-ai răspuns și la următoarea întrebare: Cum arată piața de carte românească?

AZ: Puțin mai bine decât cea de CD-uri. Consider că trupele românești, cele care trăiesc din muzică, nu trăiesc din vânzarea CD-urilor sau a descărcărilor (downloads) plătite, ci trăiesc din biletele vândute la concert. Trupe foarte bune sau vechi precum Pasărea Rock care este formată din membrii Phoenix sau Iris, Cargo sau proiecte mai noi precum Bere Gratis, Voltaj, au găsit variante prin care să-și organizeze concerte în locuri foarte populare – Hard Rock Café de exemplu -, unde biletele sunt destul de scumpe și reușesc cu zece-cincisprezece concerte să-și ducă existenţa pentru o vreme. Nu e ușor.  Participă și la festivaluri gen Zilele orașului Băicoi sau la Callatis, dacă mai există. În principiu, cunosc de la un unchi care cântă cu Pasărea Rock (Sorin Voinea), cu Nicu Alifantis, și are și un album cu Jon Anderson de la Yes, că este foarte greu să reziști ca muzician în România și că de aceea trebuie să cânți la tot felul de festivaluri dubioase organizate de primării și de consilii locale, ca să poți să-ți întreții familia, să ai o viață decentă și să fii la curent cu ce se întâmplă cu muzica din afară. Altfel riști să intri într-o buclă periculoasă din care nu mai scapi. Din păcate, genul acesta de artiști (Iris, Compact, Cargo, Holograf) se apropie de plafonare, nu mai au chef și cântă din inerție. Din păcate, nu este un moment foarte bun pentru muzică, pentru artă în România în general.

CG: Vorbind despre trupe ca Pasărea Rock, nu știu dacă ai auzit știrile din ultima vreme cum că Iris și Compact s-au destrămat. Ce părere ai despre asta?

AZ: Mi se pare că erau destrămate de vreo douăzeci de ani. Sunt titluri pentru Click, pentru Libertatea, adică formații precum Iris și Compact puteau, la nivel de discografie, să se oprească acum 15-20 de ani și să cânte piesele vechi pe care le-au compus și care sunt foarte bune. Cântecele  lor chiar au însemnat ceva în perioada de rezistență anticomunistă. Părinții mei, părinții tăi au crescut cu muzica lor în anii ’70 și în anii ‘80. Nu mi se pare nimic spectaculos în așa-zisa destrămare. Oricum din Compact au murit Teo Peter și Emil Laghia. Compact înseamnă acum lupta dintre Paul Ciuci și Leluț Vasilescu, toboșarul trupei. Cum zicea Jordan Rudess de la Dream Theater la întâlnirea cu fanii din Parcul Carol: ar fi grozav să nu alimentăm bârfă (blabbermouth, în original). Și nu sunt adeptul scandalurilor de niciun fel.

CG: Dacă ar fi să creezi profilul unui cititor de poezie contemporană cum ar arăta acesta?

AZ: Scrie și el poezie, de unde și vorba că poeții se citesc între ei. Este foarte la curent cu ce se întâmplă în lume, citește fluxurile de știri, își ia informția și din muzică și din cinematografie, cumva e intr-un sincretism artistic. E o persoană care crede că lucrurile se vor îndrepta la un moment dat. Nu știe cum, dar se vor îndrepta. Idealist, cu alte cuvinte. E atras de vizual, de teatru și de tot ce înseamnă exprimare artistică. Sper să nu-mi fi scăpat nimic.

IMG-20160421-WA0003.jpg

Este benefic ca literatura să vină și din experiența ta cu cinema-ul, cu sculptura, cu pictura, cu instalațiile artistice, cu discuțiile cu muncitorii de la șantier, cu băieții care beau la birt la bloc, cu un grătar în comuna Măgurele, cu copacul ăsta care cred că-i un cais.

CG: În volumele tale de poezie faci adesea trimitere la anumite bucăți muzicale, ba chiar ai citat din Riverside. Consideri că există o strânsă legătură între aceste două forme de artă?

AZ: Poți să creezi legături între orice forme de artă și este benefic ca literatura să nu fie creată numai din cărți și să vină din experiența fiecăruia. Să vină și din experiența ta cu cinema-ul, cu sculptura, cu pictura, cu instalațiile artistice, cu discuțiile cu muncitorii de la șantier, cu băieții care beau la birt la bloc, cu un grătar în comuna Măgurele, cu copacul ăsta care cred că-i un cais. Nu trebuie să-ți limitezi orizontul și trebuie cumva să te inspiri de oriunde, așadar nu cred că există o variantă optimă și agreată  de a face literatură. Și nici nu ar fi bine să fie așa. Cel mai important e să-ți găsești propria voce, să o dezvolți și să o lucrezi, să o potențezi la maximum. Apoi, constant să o cizelezi. Minunat ar fi să nu scrii de două ori aceeași carte. Dar deja mergem spre utopie, spre idealism.

CG: Oare ar trebui mai des poeții contemporani să facă astfel de referiri? Evident, nu este o regulă, arta nu ar trebui să țină cont de reguli în general. Dar oare nu se simte lipsa muzicii în volumele de poezie?

AZ: Da, sunt foarte mulți autori care au voci foarte asemănătoare și nu aduc nimic nou în peisaj, dar acest lucru nu mai miră pe nimeni. Vorba aceea, e loc pentru toată lumea. Scena e foarte mare. Nu aș putea să dau sfaturi nimănui despre cum să scrie sau despre ce să scrie, dar o deschidere spre alte forme de artă nu poate să deranjeze pe nimeni. Ba mai mult, aduce beneficii.

CG: Bob Dylan a luat anul trecut Premiul Nobel pentru Literatură (2017). Ce alți artiști consideri că ar mai trebui premiați pentru versurile lor?

AZ: Din păcate, a murit unul exact după ce a luat Bob Dylan premiul, și anume Leonard Cohen. Dacă ar fi să aleg un muzician care este și scriitor, l-aș fi ales pe Nick Cave, dacă nu, pe Leonard Cohen și în cel de-al treila caz pe Bob Dylan. Dar nu-i o alegere total neinspirată, pentru că Bob D. încearcă să apropie niște universuri care sunt disparate de prea mult timp: scriitorii de o parte, muzicienii de altă parte. Comitetul Nobel a vrut să dea un semnal, că lucrurile ar trebui să se apropie și că artiștii ar trebui să fie mai uniți. Un alt răspuns ar fi Patti Smith, dar nu știu în ce măsură literatura ei este suficient de solidă ca să poată să justifice un asemenea premiu.

CG :Ce volum de Patti Smith mi-ai recomanda?

AZ: Pe când eram doar niște puști (Polirom, 2014) e prima carte pe care am citit-o de Patti Smith. Este o carte autobiografică și vorbește despre venirea ei la New York, despre relația cu fotograful Robert Mapplethorpe, vorbește despre Chelsea Hotel, un mediu boem foarte pronunțat în anii ‘60, ’70 poate chiar ‘80. Aici Patti l-a cunoscut pe poetul beatnic Gregory Corso, dar și alți artiști care au influențat-o și pe care i-a influențat la rândul ei.

CG: Întorcându-ne la tine, vorbește-ne puțin despre următorul tău volum de poezie. Cum va fi el? La ce să ne așteptăm? Va exista și o lansare?

AZ: Da, normal, cel puțin două în București. Vor fi lansări în mai multe orașe din țară. M-am gândit deja la Brașov, Cluj, Sibiu, Oradea, Iași, iar pe lista lungă mai sunt și Suceava, Târgu Mureș sau Timișoara. Va fi o carte inspirată din experiențele și afinitățile mele culturale cu sportul, cum m-am apropiat de diverși sportivi, cum m-am raportat la diverse evenimente care s-au petrecut în istoria sportului și care au fost contemporane cu viața mea propriu-zisă. Dacă vrei, istoria mea personală subsumata istoriei sportului din ultimii douăzeci și cinci de ani. Și dacă tot suntem aici, aș aminti că primul meci pe care l-am văzut a fost în 1992 la campionatul European din Suedia. Îmi amintesc de loviturile de departajare dintre Olanda și Danemarca. Atunci s-au impus danezii. Au urmat aventurile americane ale lui Hagi, Răducioiu și Ilie Dimitrescu din 1994 și multe altele.  Câteva dintre aceste amintiri le-am comprimat în volumul Turneul celor cinci națiuni ce va  apărea în această toamnă la editura frACTalia.

Dacă “Rock în Praga” (Herg Benet, 2011) a fost o carte eminamente muzicală, “#kazim” (Herg Benet, 2014) a fost o experiență filmică, aici am dus lucrurile într-o direcție sportivă. Și îi voi mulțumi cu această ocazie scriitoarei Simona Popescu, care m-a încurajat în acest demers și mi-a fost alături pe toată durată procesului de creație. Cartea va beneficia probabil de o lansare la Cărturești, de una la Gaudeamus și mă gândesc și la o lansare inedită într-un pub sportiv.

CG: Apropo de scriitorii tineri, și de tineri în general, dacă ar fi să recomanzi o melodie, o carte și un film tinerilor care ar fi acelea?

AZ: Mi se pare foarte greu, așa că voi spune ce îmi vine prima dată în minte: piesa Haken – Affinity, un film foarte bun pe care l-am văzut recent, un film maghiar premiat la Berlin: “On Body and Soul” (Teströl és lélekröl, titlul original). Plus o carte, orice de Roberto Bolaño: romane, povestiri, chiar poezie. Acum citesc “Convorbiri telefonice” apărută la Leda, dar recomand și “Detectivii sălbatici” (Leda, 2013), un roman extraordinar al unui scriitor chilian, și care a primit atenția și faimă mondială abia după trecerea în neființă.