De ce nu întâlnim mai des femei de culoare în industria muzicii rock/ metal? De ce ele există cu precădere în clasicele jazz, blues și swing, în R’nB, hip-hop, rap sau pop? Cred că răspunsul la aceste întrebări se regăsește într-o combinație de politici de identitate, relații problematice între rase și, în anumite proporții, complexe de inferioritate.

Heavy metalul a fost creat de oamenii albi și săraci ai anilor ’70, când mișcarea drepturilor civile era încă proaspătă în mințile oamenilor. “Supremația albă în punk și metal” se instala, astfel că, în timp ce negrii se bazeau pe disco, funk, R’nB, soul și jazz, rockul progresiv și alte genuri emergente alte heavy metalului deveneau definitorii pentru comunitățile albe. Relațiile între muzicieni au început să se îmbunătățească pe parcursul trecerii timpului, însă contribuția negrilor privitoare la genul metal a rămas una nesemnificativă. Oamenii de culoare păstrau anumite aspecte ale politicii lor conservatoare, și respingeau rockul, metalul și genuri înrudite pentru conținutul ofensator, iar factorul rasial făcea totul mult mai dificil.

În ciuda acestora, câteva trupe de negri și chitariști precum Slash, Tony MacAlpine, Bad Brains și Living Colour, au reușit să se remarce și să inoveze scena metal. În 1997 formația Sepultura l-au cooptat, după plecarea lui Max Cavalera, pe vocalistul afro-american Derrick Green, iar în 2006 afro-americanul William DuVall a devenit noul solist al formației de grunge Alice în Chains. Aceste schimbări de componență precum și înființarea în 2007 a formației instrumentale de metal progresiv Animal as Leaders de către nigerian-americanul Tosin Abasi, au avut protagoniști masculini, dar scenele de punk, rock și metal au avut dintotdeauna și reprezentante ale sexului frumos.

În anii ’70 Joyce Kennedy, una dintre cântărețele de culoare care a ignorat categorisirile sociale, s-a implicat în dezvoltarea subgenului pe care îl iubea – new wave/post-punk. În 2016, artista a continuat acest demers prin turneele susținute alături de formația sa, Mother’s Finest, cu precădere pe scene din Europa, unde publicul este mai deschis către formațiile care depășesc granițele atât muzical, cât și rasial. În 1987 canadianca Yvonne Ducksworth înființează formația de punk Jingo de Lunch, căreia, după 10 ani de separare, i se alătură din nou în 2006. Iar anii ’90 cunosc o voce puternică, cea a lui Deborah Anne Dyer care, sub numele de scenă Skin, lansează în această perioadă alături de trupa Skunk Anasie albumele Paranoid & Sunburnt (1995), Stoosh (1996) și Post Orgasmic Chill (1999). O altă prezență feminină, foarte versatilă de altfel, este cântăreața cu nume de zeiță hindusă, Tamar-Kali, care s-a născut și și-a petrecut copilăria în Broklyn atrasă în egală măsură de punkul și hip-hopul din New York. În 2005 aceasta a început să pună în aplicare formula care i-a adus succesul – combinația unică dintre hard rock și soul.

Dacă hard rock-ul și punkul au reușit să atragă personalități feminine de culoare de partea sa, metalul și-a luat și el partea cuvenită. Columbianca Militia Vox de la Judas Priestess și Swear On Your Life care a înregistrat, mers în turnee și urcat pe scenă cu artiști precum Cyndi Lauper, Twisted Sister, Living Colour, Nancy Sinatra și The Paul Schaffer Band, solista formației de metalcore Straight Line Stitch, Alexis Brown, chitarista formației georgiene Tetrarch de thrash metal, Diamond Rowe, dar și Cammie Gilbert, solista formației de metal progresiv Oceans of Slumber, sunt doar câteva exemple.

Ultima mi-a atras cel mai mult atenția prin curajul cu care s-a aventurat în 2011 într-un proiect ambițios care face parte din noul val de trupe progresive ca Leprous, Haken sau Mastodon, ce posedă un stil unic și un sunet distinctiv. Oceans of slumber combină metalul progresiv cu diverse elemente care diferă de la un album la altul. Dacă pe Aetherial (2013) membrii trupei fac acrobații jazzy și adaugă de la elemente atmosferice până la riff-uri de sludge și voci frenetice de black metal, pe Winter (2016), care are la bază rockul alternativ, răsar influențele de death melodic, doom și de black metal, iar The Banished Heart (2018) reprezintă o contopire între progresiv și thrash, doom, gothic peste care sunt prăsărate sunete folk și de sintetizator retro. Este o formulă care pentru mine nu dă greș și pot spune că nu sună ca nici un act metal ascultat până în prezent.

The Banished Heart este cel mai nou album al trupei Oceans of Slumber și cel mai puternic, aș spune, pentru că se observă progresul făcut atât de instrumentiști, cât și de vocalista Cammie Gilbert care are o prestatie vocala ireproșabilă. Am fost atrasă de acest album încă din video-urile de pe YouTube care promovau melodiile “The Banished Heart”, “No Color, No Light”. Prima bucată muzicală posedă puțin din aspectul fantasmagoric al Darkher sau Chelsea Wolfe prin folosirea sintetizatorului și a tempoului scăzut specific doom metalului. La minutul 1:50 regăsim sound-ul Evanescence prin voce gingașă folosită de Cammie pe fundalul notelor de pian, parcă o reflexie în oglindă a piesei “Good Enough” interpretată de Amy Lee, iar la 6:11 cristalinitatea din voce îmi aduce aminte de timbrul unor cântărețe de muzică pop precum Celion Dion, Shania Twain, Leona Lewis sau Delta Goodrem.

A doua, “No Color, No Light” este unul dintre motivele care le-ar putea aduce texanilor premiul pentru cel mai bun album progresiv al anului. Realizată sub forma unui duet înduioșător între vocea catifelată, dar puternică și arzătoare a Cammiei și vocea masculină și pătrunzătoare a lui Tom Englund de la Evergrey, melodia reușește să stoarcă ceva lacrimi de la ascultători și îi conduce pe aceștia într-un loc depresiv și retrospectiv unde apele curg neîntrerupt: “Come away with me/ I’ll show you where/ The waters run forever”.

The Decay of Disregard, o a treia piesă promovată de Oceans of Slumber prin intermediul canalului de YouTube dispune, așa cum anticipăm din începutul lugubru dat de sunetul de pian, de mai multe elemente disparate care, comprimate, formează un sound unic. Avem pianul din început, blast beaturi și voci guturale de fundal executate de ceilalți membri ai trupei care complimentează timbrul fantastic al vocalistei. Atât pianul, cât și blast beaturile au un singur autor și anume Dobber Beverly care atunci când nu se concentrează pe supraîncărcarea unei melodii cu bătăi de tobe, compune melodii sensibile, monopolizate de pian cum este “Her in the Distance”. Tot acesta demonstrează cu reinterpretarea melodiei folk a lui Johnny Cash, “Wayfaring Stranger”, că are talentul de a transforma cu ajutorul pianului și al sintetizatorului, o melodie aparent simplă într-una dark, care iese cu adevărat în evidență. Întunericul se întețește pe Howl of the Rougarou, o călătorie mitică deschisă de chitara acustică și vocea sensibilă a vocalistei și continuată la minutul 01:57 de chitara distorsionată și bass-ul care lovesc brusc. Pe “Etiolation” regăsim un început promițător prevestitor de furtună care nu dezamăgește. Este plină de voci death metal, iar chitara principală împreună cu bătăile rapide de tobă construiesc un puzzle metalic tehnic asemeni celui de la Tesseract. Pe “A Path to Broken Stars” chitaristul dă dovadă de meticulozitate, iar efectul contrastant este dat de adăugarea vocii frumoase a lui Gilbert care se strecoară printre acorduri și riff-uri dure de chitară. În aceeași notă se prezintă și Fleeting Vigilance care combină vocea diafană a solistei cu growl-urile abrazive ale chitaristului Sean Garry, în timp ce, At Dawn sugerează o juxapunere asemănătoare între voci și schimbă registrul de la ritmurile black metal la cele de death metal care se adaugă sound-ului întunecat și atmosferic.

Emoționant și surprinzător, The Banished Heart este, în opinia mea, un material semnificativ în discografia Oceans of Slumber. Albumul reprezintă o călătorie densă și intensă, presărată cu sentimente cauzate de o pierdere dureroasă precum mânia greșit îndreptată sau profunda lipsă de speranță. Toate acestea sunt impregnate în mare măsură de toboșarul Dobber Beverly care a trecut atât printr-o experiență mai puțin fericită – separarea de soția sa, dar și printr-o experiență îmbucuratoare – nașterea fetiței sale. Cât de mult poate ascultătorul să se preteze la acest gen de experiențe și să se alăture formației pe un drum atât de intens va fi factorul decisiv față de cât de mult rezonează albumul.

Surse: http://noisecreep.com/5-black-women-rockers-to-watch/